O excursie ratata sau cum sa cateri un proiect… cand nu te astepti

Totul a inceput acum 2 luni, cand ne-am hotarat ca pe 29 august (intr-o vineri) sa plecam la mare, la Tyulenovo. Am anuntat lumea de la sala, am vorbit cu prietenii, am facut planurile si totul era aranjat sa plecam, poate chiar de dimineata, ca sa prindem 3 zile de balaceala. Acolo este si o zona de DWS, dar noi nu suntem prea mari fani ai acestei activitati, mai ales pentru ca am mers acolo destul de des acum 10 ani si am cam facut ce era de facut, am cazut in apa in toate pozitiile, iar acum vrem doar sa inotam in locurile greu accesibile turistilor de litoral.

Cam in aceeasi perioada in care am inceput sa facem planurile de plecat la mare, am ajuns si in Prapastiile Zarnesti sa ne cataram pe niste trasee noi, batute de Titus Gontea, care erau cotate pe la 8a. Ne-am catarat pe ele, l-am facut repede unul (Azog parca), traseu pe care l-am decotat de la 8a pe la 7c/+ si tot atunci l-am incercat si pe celalalt. Al 2-lea avea un plan cam incurcat, asa ca nu am mai insistat sa-l catar in ziua respectiva. In schimb, am incercat un alt traseu batut de Titus, pe care il incerca Bogdan Rus, el fiind destul de aproape sa-l faca. El estima tot traseul ca fiind pe la gradul 8b. Traseul mi s-a parut interminabil, avand 55m si cu un top intermediar cu gradul pe la 7b/+. Cel mai greu era la top, unde aveai de facut un pas de bloc de vreo 6 miscari, cu o miscare destul de lunga in stanga dintr-o priza laterala intr-o alta priza laterala. Cred ca cei de inaltime mai mica au probleme la aceasta miscare. Am reusit sa fac pasul dupa mai multe incercari si mi-am zis ca o sa revin sa-l mai incerc.

Dupa vreo 2 saptamani, Bogdan ne-a spus ca a reusit sa-l catere si a estimat gradul pe la 8b/+. Am reusit sa mai ajung de inca 2 ori la traseu, special sa-l incerc si sa-l fac, dar de fiecare data m-am simtit destul de slab pregatit si pasul de sus foarte tare. In schimb, am catarat cel de-al doilea traseu pe care-l incercasem cu ceva timp in urma, cu propunerea de grad pe la 8a.

Timpul a trecut si a venit ziua de 29 august, zi in care trebuia sa plecam la mare. Bineinteles ca ne-am lungit destul de mult la sala, asa ca am reusit sa plecam pe la ora 18 :). Am sunt lumea, l-am luat pe Octavian de la metrou si am plecat. La Mangalia am oprit sa alimentam si acolo am realizat ca nu am nici un act la mine, portofelul cu toate actele fiind la sala intr-un rucsac. Deci, exclus sa mergem in Bulgaria in seara aceea. Din fericire, Octavian a sunat niste prieteni (multumesc!!) care urmau sa vina a doua zi de dimineata. Ei au dat o fuga la sala si mi-au recuperat si mie portofelul. Parea ca suntem in directia de a rezolva totul, pana cand Catri a primit un telefon prin care era anuntata ca un unchi de-al ei tocmai murise si trebuia sa mearga la inmormantare (care era luni). Asa ca, dupa o noapte petrecuta in 2 Mai, a urmat o baie la 2 Mai, recuperat actele (multumesc inca o data!!), mers la Shabla si mancat (destul de bine), facut o baie prelungita in niste valuri imense si apoi plecat inapoi spre Bucuresti. Aici ne-am incarcat bagajele, echipamentul de catarat si am plecat la Brasov. Catri urma sa plece a doua zi de dimineata la Caransebes impreuna cu parintii, asa ca eu trebuia sa gasesc pe cineva cu care sa merg la catarat. L-am contactat pe Titus, in ideea de a merge intr-un perete mare ca sa fac un traseu de alpinism mai greu. Si cum Titus tocmai imi povestise despre un traseu de 4 lungimi, din care o lungime de 7c prin Tancul Mic, am zis ca asta e cea mai buna ocazie. Numai ca Titus tocmai fusese in Costila cu o zi inainte si in nici un caz nu mai voia sa mearga inca o zi. Asa ca mi-a zis ca o sa mergem in Belvedere. Eu, care voiam sa ma catar oriunde, am acceptat imediat. Dar dupa cateva ore mi-a scris ca va fi prea cald si ca mai bine mergem in Zarnesti. Pe mine schimbarea m-a bucurat, tinand cont ca acolo era si proiectul meu, traseu batut chiar de Titus.

Am plecat duminica dimineata cu masina lui Titus, impreuna cu Silvia Murgescu, despre care multa lume stie prin ce teribil accident a trecut si in ce stare a fost o perioada destul de lunga. Eu n-o mai vazusem dinainte de accident, dar auzisem si citisem foarte multe si nu stiam la ce sa ma astept. Surpriza cea mai mare a fost atunci cand ne-am intalnit si ea m-a recunoscut imediat si mi-a zis ca ne cunoastem din Focsani (pentru cine nu stie, eu de acolo sunt, deci moldovean!!). Nu-si amintea cum ma cheama, dar stia foarte multe detalii legate de mine, inclusiv faptul ca am fost coleg de clasa cu fratele ei, Adrian. Pe drum am discutat foarte mult si am fost placut surprins sa vad cat de bine este. Titus mi-a povestit cum s-a intamplat accidentul si cum s-au desfasurat lucrurile imediat dupa. Mi-a povestit ca Silvia a fost in coma profunda, iar doctorii ii dadeau sanse de sub 3% de supravietuire. Pe atunci nu se punea problema unei reveniri complete – in nici un caz, iar faptul ca stateam cu ea de vorba dupa 1 an, mi s-a parut cel putin incredibil. Dupa discutia asta, cand am ajuns la stanca, nu mi-a mai venit sa ma plang de durere de spate, de coate, de nimic…

Imediat ce am ajuns la stanca, Silvia a inceput sa ne ofere coarda, bucle, bat de pus buclele, orice numai sa incepem sa ne cataram ca sa se poata catara si ea. Eu l-am intrebat pe Titus, un pic neincrezator, daca Silvia poate sa se catere si mi-a zis ca se carara un pic mai incet, dar sa ma astep la faptul ca se va catara destul de mult. Si asa a si fost. S-a catarat in continuu, de nu-mi venea sa cred…

Dupa ce m-am incalzit, m-am hotarat sa pun buclele pe proiectul meu, cu coarda lui Titus de 80m, pentru ca eu imi uitasem coarda la sala, normal!? Cu buclele pe mine am cazut la pasul dinainte de top, dar eram cu psihicul si fizicul foarte bine. Ma rog, ma cam durea cotul stang, dar nu prea l-am bagat in seama, ca de obicei. La a doua incercare, dupa vreo ora jumate de pauza, m-am dus la fel de hotarat fara sa ma pompez prea tare. La pas, unde de obicei eram destul de ezitant, acum am fost mult mai hotarat si decis pe miscari. Totul a functionat, n-am uitat nimic din plan si traseul a iesit. Bineinteles ca m-am mai dat pe un traseu si as fi putut sa fac mai multe, dar a trebuit sa plecam.

Asa ca, dupa experienta asceasta in care am plecat cu un plan si o destinatie, dar am ajuns in alta parte dintr-o mare intamplare, ma gandesc daca merita sa-mi mai fac planuri pentru iesiri la carat pentru un anumit trsaseu. Sau poate e mai bine sa merg si sa ma bucur de cataratul in sine si in acelasi timp sa incerc si trasee mai tari. Poate ca discutia cu Silvia (in care mi-a povestit ca ea a murit si a inviat) m-a deconectat atat de tare incat nu am mai simtit presiunea traseului? Pentru ca da, atunci cand mergeam sa-l incerc inainte, dupa ce ma legam in coarda incepeam sa simt o presiune si o nesiguranta pe care nu puteam sa le stapanesc. Cred ca mai am destule lucruri de descoperit despre mine si despre catarat…

Jean

Leave a Reply

Your email address will not be published.